Bolnavul psihic este ”cel care suferă și are nevoie de conștiința noastră, a psihiatrilor, pentru a-și oglindi propria sa conștiință” (E. Pamfil). Psihiatria este prin excelență ramura medicinii în care participarea empatică este obligatorie în întâlnirea și dialogarea cu omul bolnav. Este necesar ca această întâlnire să se producă într-o ambianță plină de înțelegere și solidaritate cu suferința omului. Medicul se ”angajează” – mai mult decât în oricare altă specialitate – să înțeleagă bolnavul, în paralel cu înțelegerea procesului psihopatologic, care se obiectivează în timpul conversațiilor. Acest dialog stabilește contactul, comunicarea reciprocă dintre medic și pacient, comunicare dublată de ”o generoasă dăruire de la vindecător spre suferind”(E. Pamfil).
Arta stabilirii contactului medic – pacient este dată de capacitatea primului de a înțelege individul uman ca fiind unic și irepetabil în identitatea sa. Aceasta este explicația faptului că un suferind psihic va stabili un contact bun numai cu un anumit medic sau numai într-un anume moment, momentul în care bolnavul va simți că suferința sa găsește simpatie în ”ochii” medicului. Contactul medic bolnav psihic reprezintă o relație interumană de tip special și nu poate exista decât în condițiile în care bolnavul are o deplină încredere în medic, astfel încât să-și poată dezvălui în fața acestuia ”tenebrele” suferinței sale tainice care, uneori, nu au constituit obiectul nici unei alte confesiuni. În fața bolnavului psihic, psihiatrul nu-și va nega niciodată identitatea sa de medic, evitând atitudinea de complezență sau confruntarea de opinii. În nici un caz atitudinea medicului nu va fi indiferentă față de atitudinea, gestica și afirmațiile bolnavului. Atitudinea medicului nu va fi niciodată ostilă. În psihiatrie, nu de puține ori, primul contact medic – pacient nu înseamnă altceva decât o ”tatonare” reciprocă al celor doi parteneri de dialog.
Primul contact va însemna un început al cunoașterii, care va putea fi completă numai printr-o atitudine constant înțelegătoare față de suferința umană, prin climatul de încredere și securizare pe care medicul știe să-l ofere suferindului. Variantele de desfășurare ale acestei interrelații umane sunt practic egale cu numărul bolnavilor (și nu cu al bolilor). Contactul se stabilește numai când medicul dovedește faptic întreaga sa angajare în suferința bolnavului, numai când îl convinge pe acesta cu tact, înțelegere, răbdare și infinit devotament, că-l poate ajuta. Capacitând încrederea bolnavului, psihiatrul va dobândi și colaborarea acestuia la tratamentul medicamentos și psihoterapic. Contactul pe care medicul îl stabilește cu pacientul său face parte integrantă din însuși demersul terapeutic. Acest contact va constitui pentru bolnavul psihic punctul de sprijin pentru reintegrarea socială, punct la care oricând el se poate întoarce, astfel încât, în psihiatrie, contactul medic – pacient este practic nelimitat în timp.
Din păcate, secolul XXI vine cu o paradigmă profund greșită și păguboasă. Conceptul pe care se încearcă restructurarea întregii activități medicale este acela care transformă spitalele în întreprinderi producătoare de servicii medicale și medicul în lucrător cu halat alb. Această greșeală cu caracter global pleacă de la tendința generală de corporatizare a tuturor activităților umane și punerea lor sub semnul eficienței și eficacității de tip industrial. În cazul medicinii, această noapte a minții duce la multă suferință și moarte.
Relația medic-pacient are nevoie de timp, de tot timpul din lume, dacă așa impune situația!
