Gelozia

Gelozia = reacția sau starea afectivă, constând în trăirea dureroasă a unei frustrări față de un eveniment, care poate fi real, doar posibil, sau chiar imaginar uneori, și este în contextul unei relații amoroase. Marcată de rivalitate și de ambivalență, se manifestă în varii moduri, mergând de la ruminații ale ideilor de răzbunare, până la acte de violență fizică gravă.

D’Allembert face deosebirea dintre gelozie și invidie: ”suntem geloși pe ceea ce posedăm și invidioși pe ceea ce posedă alții”.

Se descriu, cu vagi nuanțe moralizatoare, două moduri de a iubi:

  • captativ, posesiv, generator de gelozie și
  • ablativ, generos, cu predispoziție scăzută la gelozie

Comportamentul gelosului acoperă o gamă largă de atitudini și conduite, de la o reacție normală, adecvată situației, la gelozia patologică. Indiferent de intensitatea și coloratura comportamentului, gelosul spionează, verifică, interpretează și confruntă, imaginând și amplificând, oscilând veșnic între certitudine și îndoială.

Henri Ey afirmă că ” La rădăcina geloziei și a aversiunii deghizate și deplasate pe care o reprezintă aceasta, pândește imaginea unui conflict care separă gelosul de obiectul dragostei sale, imaginea unui obstacol pe care complexele inconștiente ale gelosului îl ridică între ei”. Gelosul ar proiecta asupra persoanei iubite, propria tendință la infidelitate (hoțul de hoț se teme).

Se acceptă în general, că gelozia este o reacție normală, atunci când tot cortegiul simptomatic ( anxietate, sentiment de eșec, autodevalorizare, agresivitate) se află într-un raport comprehensibil și proporțional cu o cauză obiectivă, reală. Dificultatea de a accepta eșecul, de a intra în starea de doliu (exact ca la moartea unei persoane foarte apropiate), de a retrage investiția afectivă, dificultatea de a integra trauma sau de a o depăși, compensând sau reevaluând relația, sunt responsabile de intensitatea reacțiilor (adesea catastrofice în aceste situații).

Pornind de la acest gen de reacție, în conștiința comună, gelozia apare ca o dovadă a dragostei, în sensul că intensitatea reacției la frustrare este direct proporțională cu amploarea investiției afective. Evoluția stării este, în cazurile normale, direct dependentă de evoluția evenimentelor. În acest punct însă patologicul interferă cu normalitatea, fie pentru că intensitatea reacției la traumă necesită asistență psihiatrică (psihoterapeutică), fie pentru că reacția este disproporționată, punând în discuție discernământul persoanei afectate. Deci, existența unui motiv real nu este un criteriu suficient pentru delimitarea reacțiilor normale de cele patologice.

 

Lasă un răspuns